Tonul face muzica!

Să nu care cumva să-mi spuneți că nu vedeți nicio legătură între ton și educație! Credeți-mă pe cuvânt că există una: un om bine-educat nu va țipa niciodată ca un scelerat, nu în public, măcar, dacă acasă nu se poate abține cu niciun chip!

Ia să vedem: cât timp a trecut de când a ridicat cineva tonul la dumneavoastră? Când aţi ridicat dumneavoastră tonul ultima oară? Gândiţi-vă bine! Dacă nu vă regăsiți în niciuna dintre situațiile de mai-sus, ceva nu e în regulă - poate că nici nu trăiți în România, ci undeva în Suedia, unde poți să-l dai în judecată pe unul care țipă la tine și te stresează!

România este, prin excelență,  tărâmul tonului ridicat. Al sprâncenelor ridicate. Al mâinilor ridicate pînă în ochii interlocutorului sau al mâinilor coborâte în şolduri, când începe harţa. Vrei să spui ceva? Înfige bărbia înainte, mijeşte ochii şi setează-ţi volumul vocii la maximum. Trage aer în piept şi nu lăsa nici un alt glas să te acopere. Nu ezita să vorbeşti "fără perdea" - vei deveni mai popular. Nu te sfii să te umfli în pene cu averea, maşina, studiile tale sau cu alte posesii şi realizări impresionante. Ai uitat să ridici tonul? Eşti un om pierdut!

Sunt ani de când milioane de români se răstesc unii la alţii pentru a se face ascultaţi şi, eventual, înţeleşi. Seara, toţi se simt epuizaţi şi se-ntreabă ce i-a vlăguit într-o asemenea măsură. Vă spun eu ce.: țipatul. Ţipatul colectiv. Aproape nicăieri nu se mai vorbeşte pe un ton normal. La televizor, toată lumea răcneşte şi gesticulează haotic. Pe stradă, doi bătrânei care poartă o conversaţie îţi dau senzaţia că se ceartă. La cafenea, oameni aplecaţi jumătate peste masă par la un pas să se încaiere. Pînă şi copiii se stropşesc la cine apucă, pentru că aşa i-au "educat" desenele animate.

N-o să mă convingeţi că aşa a fost dintotdeauna şi că aşa sunt balcanicii, mai zgomotoşi. Noi n-am fost aşa. Nu eram aşa acum 20 de ani. Dar s-a produs o dereglare, o mutaţie. Dacă în anii gri ai comunismului am desăvârşit vorbitul în şoaptă, democraţia ne-a dus la polul opus: ne-a dotat, pe loc, cu staţii de amplificare. Până în '89 am suportat dictatura tăcerii. Acum ne zdrobeşte dictatura zgomotului.

Cum să mai sune dulce şi duios limba română, când nu mai este vorbită, ci ţipată? Inutil să mai spun că şi debitul verbal a ieşit din matcă, dus de valul răţoielii generalizate. Ce pretenţii de logică, exprimare corectă şi limbaj îngrijit să mai ai de la "oratorii" de modă nouă, preocupaţi doar să-şi contreze interlocutorii, vorbind peste ei? Este o misiune imposibilă să auzi 2-3 fraze consecutive duse pînă la capăt! Topica este dată peste cap, vocalele sunt sugrumate, finalul cuvintelor se estompează, în iureşul vorbirii, accentele pică pe unde nimeresc, pluralul se face la nimereală, iar "punctul" a fost înlocuit de o perpetuă virgulă. Ascultaţi un jurnal de ştiri, bunăoară. Veţi observa că finalurile de frază nu mai coboară, ci urcă, urcă mereu, pe virgule, lăsând impresia că textul nu se mai termină, că evenimentul nu se mai încheie odată şi că subiectele ştirilor se întrepătrund, cumva. Observ că este în vogă şi abrogarea proprietăţii termenilor, din dorinţa de a amplifica proporţiile unei situaţii:

- un accident cu 1 mort şi 1 rănit este, automat, un "carnagiu";

- o ploaie torenţială de 10 minute devine "potop";
- o uşoară scădere a leului se transformă în "prăbuşirea monedei naţionale";
- o situaţie confuză primeşte, gratuit, eticheta "în pragul colapsului";

- două-trei gospodarii inundate în Bucureşti duc la un titlu apocaliptic, de genul "Capitala - sub ape".

Totul pe un ton ridicat, alarmist, ore în şir.

Trebuie să revenim la normal. Este cel mai simplu lucru din lume să dezamorsăm tensiunea cu care singuri ne-am încărcat viaţa de zi cu zi.
Schimbi tonul? Schimbi totul!

Succes!